Călătoria unui zâmbet către succes – odiseea lui Valentin

Imaginează-ți următoarea poveste…

În agitatul oraș București, România, trăia odată un om pasionat și dedicat, pe numele lui Valentin. Ajunsese la 40 de ani și era un soț devotat și un tată iubitor pentru cei doi copii ai săi, Mario, de 10 ani și Ilinca, de 12.

În același timp, reușise să-și câștige o bună reputație ca medic stomatolog, cu un cabinet serios, apreciat atât de pacienții lui cât și de colegi.

Cu o inimă plină de dorințe și o minte condusă de precizie, Valentin se vede pe el ca un stâlp pentru familia sa și ca un aducător de zâmbete pentru pacienții săi.

Fiecare zi a lui Valentin este un dans între specialistul în medicină dentară, antreprenorul care are o afacere de condus și familistul plin de responsabilități.

De la consultațiile dis de dimineață, la discuțiile de după masă cu echipa și colegii, Valentin lucrează neobosit. Își găsește relaxarea în sala de sport și în serile de film cu familia. 

În ritmul amețitor care-i ghida viața, erau perioade când Valentin era vizitat de zâna cea rea; sala de așteptare, de multe ori plină de oameni, devenea brusc pustie și o liniște apăsătoare punea stăpânire pe cabinet.

Scaunele stăteau goale și tavanul parcă se lăsa mai jos. Nu doar pustiul din cabinet și liniștea de mormânt îl apăsau, ci mai ales disonanța dintre viziunea lui și cruda realitate.

În acele momente de liniște absolută, mintea lui Valentin începea să se perpelească:

Oare făcea ceva greșit?

Oare mijloacele sale de a atrage pacienți nu sunt bune?

Sau abordarea profesiei însăși are nevoie de o recalibrare?

Era mai mult decât un scaun gol; era o poveste care se repeta la infinit, care-i amintea mereu de lipsa de predictibilitate a afacerii sale. Simpla prezență a timpilor morți era ca un trigger care-i făcea inima să tremure.

Și, ca și când asta nu era suficient, de multe ori când liniștea se spărgea, în sfârșit, aceasta lăsa loc unui iureș de vânători de chilipiruri. Oamenii veneau ca la piață, nu ca la un cabinet medical, unde un profesionist desăvârșit îi aștepta ca să le redea sănătatea și frumusețea unui zâmbet.

Doritorii de reduceri și oferte, cu interes trecător pentru sănătatea lor și apreciere îndoielnică pentru un serviciu medical de calitate, stăteau să-i rupă ușa, parcă așteptând să împuște un iepure. “Nici nu știi cum e mai bine” – gândea Valentin – “Să fie liniște? Să fie ca acum?”

Era din ce în ce mai clar că trebuie să facă ceva…tânjea după un flux constant de pacienți. Se uita la lista de programări și ar fi vrut să o vadă plină pentru măcar șase săptămâni. Dar, chiar mai mult decât atât, visa la acei pacienți care să aprecieze calitatea, măiestria și grija pe care le găseau la el în cabinet.

Oare cerea atât de mult?

Într-o zi, căutând pe internet, Valentin s-a întâlnit cu o promisiune pe care o făcea un necunoscut; iar promisiunea suna cam așa: “Te voi ajuta să-ți umpli agenda cu programări, pentru minim 6 săptămâni, cu exact pacienții pe care ți-i dorești, fără să muncești nici o oră în plus”.

Era oare posibil sau era o altă “poveste de adormit copiii” de pe internet?

A început să asculte ce spunea omul; a urmărit câteva materiale video în care-i spunea de avatarul de client, de traseul avatarului, de micro momente și alți termeni de care mai auzise, ici-colo, dar cărora nu le acordase prea multă atenție niciodată; din lipsă de timp.

Dar, pentru că tot era una din acele perioade de “absolut silence”, a zis “hai să fac exercițiile pe care mi le propune omul”.

Și, încet-încet, exercițiu cu exercițiu, Valentin s-a trezit cu un plan de marketing; îi era clar acum cu cine vorbește, ce trebuie și cum trebuie să-i spună, pe ce canal să i se adreseze și ce îndemn la acțiune să folosească.

Mai mult decât atât, s-a trezit că a devenit creator de conținut online și educator în domeniul sănătății dentare. 

În plus, avea deja multe procese automatizate: trimitea emailuri și mesaje SMS sau Whatsapp, invita oamenii să spună exact cu ce au nevoie să fie ajutați și abia după ce se asigura că erau pacienții pe care și-i dorea îi invita să se programeze, tot automat; ținea legătura cu ei pe parcursul planului de tratament, îi invita la final să-i dea o recenzie și să-l recomande altor prieteni sau colegi…totul automat.

A ajuns să știe exact cât îl costă să obțină un pacient nou, ce valoare are un pacient nou pentru afacerea lui și cât își permite să investească pentru promovare. A ajuns un vrăjitor al cifrelor, pentru că oricum precizia făcea deja parte din viața lui.

Se uita acum la agenda cu programări și nu-i venea să creadă; următoarele două luni erau deja ocupate. Mare parte din programări erau pentru servicii pe care, în trecut, le făcea ocazional; acum au devenit rutină. A început să exploreze noi proceduri, mai avansate și mai scumpe.

În plus, se bucura și pentru faptul că și colegii din cabinet aveau suficientă cazuistică și puteau să se exprime la adevărata lor valoare. Chiar a început să le “paseze” din pacienții lui.

De ce?

Pentru că acum Valentin se găsea la intersecția a două drumuri: drumul profesionistului în medicina dentară și drumul antreprenorului. Și pentru că acum avea o altfel de liniște, aceea adusă de predictibilitatea cabinetului ca afacere, s-a hotărât să aloce mai mult timp antreprenoriatului. Pentru că nu mai era legat de scaunul din cabinet. 

Cine știe? Poate, la un moment dat, va reuși acel vis îndrăzneț de a deschide un al doilea cabinet.

Dar toate la timpul lor…deocamdată se bucura de mai mult timp pentru a gândi ca un antreprenor și de mai mult timp pentru familie. Chiar s-a regăsit în situația, aparent amuzantă, de a se înscrie cu o lucrare, la conferința medicilor stomatologi, în care urma să vorbească, culmea, nu despre vreun caz aparte, ci despre afacere, marketing și antreprenoriat în piața de servicii stomatologice.

Câțiva colegi l-au sunat să-i spună că abia așteaptă să-i asculte prezentarea. Un fost coleg, cadru universitar, l-a contactat să-i propună să accepte câțiva tineri în practică la cabinetul lui.

E seară, Valentin e acasă, ascultă muzică în surdină și savurează un pahar de coniac…”Până la urmă, viața e frumoasă și toate eforturile merită.”, gândește el în timp ce aude ușa de la intrare deschizându-se și soția cu cei doi copii întorcându-se bucuroși din oraș.

Ce zici de această poveste? Cât de reală îți pare și în ce măsură rezonează cu tine?

Sunt curios ce părere ai, așa că te invit să-mi lași un comentariu, sau să-mi scrii un mesaj, pe orice canal preferi. 

Mulțumesc.